Gânduri diverse, Uncategorized

Comuniune?…

Uneori mă întreb ce ne mai unește, în afară de natura noastră? Mai de grabă, cum acționăm noi pentru reda curs naturii noastre care cere comuniune între ființe? Secolul XXI și poate chiar secolul XX au adus după sine o maladie socială destul de severă. Ne este prezentată tot mai des teoria că suntem conduși, că suntem doar marionete ale unor forțe superioare, nu de natură străină nouă, ci de niște persoane care privesc de undeva de sus și ne impun să ne comportăm într-un fel. Nu știm asta sigur, iar deocamdată nici măcar nu e nevoie să știm sau să cercetăm astfel de cazuri. Totuși, există mai mulți factori demoralizatori pe care poate îi negăm sau ignorăm în adâncirea noastră în astfel de cercetări dubioase.
Ce înseamnă de fapt comuniunea? În dex cuvântul ne este definit drept o ,,legătură puternică, unire strânsă, unitate a celor care au aceeași credință.” Deci comuniunea este o legătură, dar nu doar o simplă legătură, ci una puternică, strânsă, care te înăbușește în strânsura sa, e sursa trăirilor adevărate pe care ar trebui să le cunoaștem prin semenii noștrii, adică ,,click-ul” acela care alungă orice frustrare și te transformă din mort viu în om.
Dar de ce nu mai cunoaștem comuniunea? Pentru că asta se întâmplă, unii dintre noi probabil nici măcar nu am cunoscut-o vreodată, căci din păcate ne desfășurăm într-un loc în care suntem conduși. Da, astfel revin la primul paragraf, suntem îmbibați de frustrări, care ne înmoaie și ne transformă în ceva aproape viu. Frustrări există în diverse forme: de la bani până la invidia de orice fel. Constantin Noica spunea în una dintre cărțile sale, în ,,Mathesis și alte bucurii simple” din câte îmi amintesc, că omul a devenit incapabil de a se bucura pentru altă persoană, îi simte suferința și se recunoaște în ea, îl compătimește, dar nu se poate bucura pentru bucuria lui pentru că nu se poate regăsi în ea. Eu aș completa această constatare prin faptul că oamenii nu mai știu să se bucure unul de celălalt. Involuăm gradual, alegem singurătatea pentru că nu putem suferi să ne bucurăm de așa-zisele succese ale semenilor, găsind un eșec al nostru în succesul lor.

Cel mai potrivit ar fi un exemplu pentru oamenii care nu au înțeles încă textul pentru a-l proba și realității cotidiene. Ei bine, putem lua ca exemplu satele tradiționale românești. Oamenii care au avut ocazia de a trăi într-un sat au cunoscut cu totul o altă realitate. Chiar dacă nu erau lipsiți de acele frustrări, totuși erau mai deschiși, dacă putem folosi acest cuvânt, între oameni exista o nevoie de comunicare îndeplinită, oamenii aveau obiceiul de a te saluta chiar dacă nu te cunoșteau încă, iar faptul că cineva te întreba cum ți-a fost ziua când te întâlnea pe stradă nu era ceva de mirat. Odată cu migrarea populației spre oraș s-a întâmplat o schimbare majoră în traiul persoanelor, cel mai mult a avut de suferit comuniunea. De foarte puține ori vei fi martor al unui caz în care persoane străine se vor bucura unul de celălalt, schimbând câteva cuvinte într-o stație de autobuz. Desigur, mai există și astfel de cazuri, dar din păcate, foarte puține. Pe de altă parte, sunt sigură că deja cunoașteți prea bine privirile care ar trebui să fie discrete, dar sunt foarte evidente, care se îndreaptă asupra ta când stai într-o stație sau oricare loc în care sunt prezente mai multe persoane, desigur, nu sunt priviri care ar iniția un dialog ,,prietenos”, ci mai de grabă cântare de greutate, trăsături faciale sau scanare de vestimentație și firme. De ce ni se întâmplă asta? Pentru că ne-am obișnuit ființa cu tot felul de factori care o tulbură: bani, pornografie, concurența pentru perfecție în termeni estetici. Banii ne transformă în mașinării profesionale de scanare a bunurilor materiale, pornografia ne împiedică să comunicăm deoarece conștiința crescută bolnav își impune anumite limite și o rușine de a mai comunica cu persoane în mizeria sa, concurența ne sporește invidia și răutatea, nevoia de a arunca cu noroi în semenii noștri, pentru că, precum ziceam, ne găsim eșecul în ce vedem noi a fi succesul celui de lângă noi. Poate că Lucian Blaga avea totuși un motiv întemeiat de a considera orașele ,,focare ale răului”. Răul acesta provine din uitare, uitarea principiilor tipărite în ADN și căutarea unei noi identități, una singulară. Trăim singuri și suferim în singurătatea noastră pentru că ne-am obișnuit să trăim comod, ne-am obișnuim să ne purtăm morți, să ne îndreptăm către nicăieri, de cele mai multe ori singuri, căci comuniunea deși vine de la sine, de cele mai multe ori ne e greu să o regăsim.
Există un motiv pentru care am scris această postare, totul vine de la un gând pe care îl aveam ieri, în urma unei întâmplări, trăite nu de mine, ci de altcineva. Această persoană îmi spunea despre faptul că era într-un autobuz a sesizat faptul că în momentul în care autobuzul trecuse pe lângă o biserică, majoritatea persoanelor din autobuzul respectiv și-au făcut cruce. Se pare că mai există totuși și comuniune nerostită, nu am rupt încă firul chiar de tot…

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s