Gânduri diverse, Uncategorized

Comuniune?…

Uneori mă întreb ce ne mai unește, în afară de natura noastră? Mai de grabă, cum acționăm noi pentru reda curs naturii noastre care cere comuniune între ființe? Secolul XXI și poate chiar secolul XX au adus după sine o maladie socială destul de severă. Ne este prezentată tot mai des teoria că suntem conduși, că suntem doar marionete ale unor forțe superioare, nu de natură străină nouă, ci de niște persoane care privesc de undeva de sus și ne impun să ne comportăm într-un fel. Nu știm asta sigur, iar deocamdată nici măcar nu e nevoie să știm sau să cercetăm astfel de cazuri. Totuși, există mai mulți factori demoralizatori pe care poate îi negăm sau ignorăm în adâncirea noastră în astfel de cercetări dubioase.
Ce înseamnă de fapt comuniunea? În dex cuvântul ne este definit drept o ,,legătură puternică, unire strânsă, unitate a celor care au aceeași credință.” Deci comuniunea este o legătură, dar nu doar o simplă legătură, ci una puternică, strânsă, care te înăbușește în strânsura sa, e sursa trăirilor adevărate pe care ar trebui să le cunoaștem prin semenii noștrii, adică ,,click-ul” acela care alungă orice frustrare și te transformă din mort viu în om.
Dar de ce nu mai cunoaștem comuniunea? Pentru că asta se întâmplă, unii dintre noi probabil nici măcar nu am cunoscut-o vreodată, căci din păcate ne desfășurăm într-un loc în care suntem conduși. Da, astfel revin la primul paragraf, suntem îmbibați de frustrări, care ne înmoaie și ne transformă în ceva aproape viu. Frustrări există în diverse forme: de la bani până la invidia de orice fel. Constantin Noica spunea în una dintre cărțile sale, în ,,Mathesis și alte bucurii simple” din câte îmi amintesc, că omul a devenit incapabil de a se bucura pentru altă persoană, îi simte suferința și se recunoaște în ea, îl compătimește, dar nu se poate bucura pentru bucuria lui pentru că nu se poate regăsi în ea. Eu aș completa această constatare prin faptul că oamenii nu mai știu să se bucure unul de celălalt. Involuăm gradual, alegem singurătatea pentru că nu putem suferi să ne bucurăm de așa-zisele succese ale semenilor, găsind un eșec al nostru în succesul lor.

Cel mai potrivit ar fi un exemplu pentru oamenii care nu au înțeles încă textul pentru a-l proba și realității cotidiene. Ei bine, putem lua ca exemplu satele tradiționale românești. Oamenii care au avut ocazia de a trăi într-un sat au cunoscut cu totul o altă realitate. Chiar dacă nu erau lipsiți de acele frustrări, totuși erau mai deschiși, dacă putem folosi acest cuvânt, între oameni exista o nevoie de comunicare îndeplinită, oamenii aveau obiceiul de a te saluta chiar dacă nu te cunoșteau încă, iar faptul că cineva te întreba cum ți-a fost ziua când te întâlnea pe stradă nu era ceva de mirat. Odată cu migrarea populației spre oraș s-a întâmplat o schimbare majoră în traiul persoanelor, cel mai mult a avut de suferit comuniunea. De foarte puține ori vei fi martor al unui caz în care persoane străine se vor bucura unul de celălalt, schimbând câteva cuvinte într-o stație de autobuz. Desigur, mai există și astfel de cazuri, dar din păcate, foarte puține. Pe de altă parte, sunt sigură că deja cunoașteți prea bine privirile care ar trebui să fie discrete, dar sunt foarte evidente, care se îndreaptă asupra ta când stai într-o stație sau oricare loc în care sunt prezente mai multe persoane, desigur, nu sunt priviri care ar iniția un dialog ,,prietenos”, ci mai de grabă cântare de greutate, trăsături faciale sau scanare de vestimentație și firme. De ce ni se întâmplă asta? Pentru că ne-am obișnuit ființa cu tot felul de factori care o tulbură: bani, pornografie, concurența pentru perfecție în termeni estetici. Banii ne transformă în mașinării profesionale de scanare a bunurilor materiale, pornografia ne împiedică să comunicăm deoarece conștiința crescută bolnav își impune anumite limite și o rușine de a mai comunica cu persoane în mizeria sa, concurența ne sporește invidia și răutatea, nevoia de a arunca cu noroi în semenii noștri, pentru că, precum ziceam, ne găsim eșecul în ce vedem noi a fi succesul celui de lângă noi. Poate că Lucian Blaga avea totuși un motiv întemeiat de a considera orașele ,,focare ale răului”. Răul acesta provine din uitare, uitarea principiilor tipărite în ADN și căutarea unei noi identități, una singulară. Trăim singuri și suferim în singurătatea noastră pentru că ne-am obișnuit să trăim comod, ne-am obișnuim să ne purtăm morți, să ne îndreptăm către nicăieri, de cele mai multe ori singuri, căci comuniunea deși vine de la sine, de cele mai multe ori ne e greu să o regăsim.
Există un motiv pentru care am scris această postare, totul vine de la un gând pe care îl aveam ieri, în urma unei întâmplări, trăite nu de mine, ci de altcineva. Această persoană îmi spunea despre faptul că era într-un autobuz a sesizat faptul că în momentul în care autobuzul trecuse pe lângă o biserică, majoritatea persoanelor din autobuzul respectiv și-au făcut cruce. Se pare că mai există totuși și comuniune nerostită, nu am rupt încă firul chiar de tot…

Uncategorized

Pseudo-arta și cum o putem evita prin credință

Fair-or-Fake-640x250

În această postare mă voi referi prin termenul de artă la orice formă de artă: de la literatură, artă plastică, până la muzică, poate mai puțin totuși la cea din urmă. Simt nevoia de a scrie această postare pentru că recent am devenit tot mai constrânși de o formă sobră și nedefinită, pe care mulți dintre noi sunt tentați să o trăiască și să o recunoască drept ”artă”.

  Am putea începe prin a analiza partea de literatură, mai exact atitudinea persoanelor privind literatura în zilele noastre. Desigur, există și pseudo-literatură, dar abordarea persoanelor care aleg să citească este mai importantă pentru noi acum. Am auzit destul de multe persoane care susțin că generația actuală de tineri nu citește destul de mult sau deloc. Merită o contrazicere această afirmație. Generația actuală citește destul de mult, problema este că nu știu cum să citească sau ce să citească. Ambele cazuri au o gravitate la fel de mare, pentru că nu e atât de important să citești, pe cât e să înțelegi ce citești. Unii ar crede că nu putem pune în discuție credința pentru a așeza mai clar principiile în acest caz, dar aceia pot afla acum că aceasta e un instrument important în limpezirea minților confuze. Iată, arta, literatura este abordată greșit de către mulți tineri. Ne mănâncă tendințele New Age. Nu mai citim pentru a înțelege, pentru a ne îmbogăți spre a împărtăși. Găsim literatura și cititul drept o acțiune de eliberare a frustrării, a neînțelegerii, a vidului existențial. ”Și tu citești? Ah, îmi place de tine, suferi și tu ca și mine…”. Adăugați în imaginea pe care v-am creat-o încă o cană de cafea și o țigară și veți crea imaginea completă a tinerilor(sau adulților) pierduți din zilele noastre. Am ajuns să creăm un stil de viață, o excreție a suferinței sau un grup de compasiune reciprocă pentru suferință. Generația tumblr. Dar nu cumva să credeți că acesta este cazul doar adolescenților din zilele noastre, acest trend dăinuiește de câteva decenii și poate va mai dăinui, pentru că oamenii încă nu și-au găsit chemarea. Unui om care nu a îmbrățișat credința încă îi este imposibil să își găsească chemarea. Ce motiv mai are un om pierdut pentru a mai trăi? Orice om fără de credință își vede viața drept un chin, ce rost mai are dacă tot piere?

La acest moment din postare aș dori să îl citez pe Petre Țuțea, pentru a vă oferi o mai bună înțelegere a ce am vrut să împărtășesc cu voi: ,,Fără credință, omul rămâne un simplu animal rațional care vine de nicăieri și se îndreaptă către nicăieri.”

E cazul să dăm frâu liber postării și să continuăm cu un alt tip de artă, arta plastică. Iar spre surprinderea dumneavoastră, nu multe se schimbă. În Europa au existat două tipuri de artă: arta pură, sau cel puțin pură într-un procentaj considerabil și pseudo-arta. Din nou, vom aborda și condițiile ființei umane, căci e imposibil să nu abordezi ființa umană în orice context, mai ales dat faptul că arta e o creație a unei ființe.

Arta pură sau aproape pură este cel mai greu de realizat, iar nu știu câtă artă pură are Europa. Tipul acesta de artă este cel ce izvorăște din chemare, o chemare la frumosul ancestral.
Pe de altă parte, pseudo-arta izvorăște tot timpul din suferința pe care o trăiește ființa umană aflată în neînțelegere. Nu trebuie să aveți impresia că pseudo-arta nu arată frumos, că sunt niște tablouri necunoscute, aruncate în podul unor muzee, tablouri pe care puțini le-ar recunoaște, căci există opere de artă populare care au fost realizate în astfel de contexte, de durere a sufletului. Această excepție dispare totuși, căci putem observa că în zilele noastre această necunoaștere impune bariere și artei. Acei presupuși artiști s-au îndreptat spre ceva nou de la impresionism încoace, spre modernism. Sufletul nu își mai dorește să reproducă frumusețea care îl înconjoară, nu mai pictează corpul în uman în frumusețea lui deplină, ci își dorește să îl urâțească, să arunce cu lichide, să combine culori spre a crea o nouă mocirlă, ca mai apoi să umple pânza cu culori care să îi reproducă durerea sufletească. Așa s-a transformat arta de-a lungul timpului din artă în pseudo-artă, dar nu este arta cea care trebuie remediată, ci sunt oamenii care trebuie vindecați de boala sufletească.

Acum că am prezentat două dintre cazuri, nu mai e mult de spus despre cel de-al treilea caz al artei, muzica. Poate că oamenii ar fi mai îndreptățiți să recunoască faptul că nu mai ascultăm muzică adevărată, decât că nu mai citim. Probabil că muzica este cazul artei care a avut de suferit cele mai multe schimbări în timp. Între muzica cultă și muzica actuală nu mai există foarte multe legături, singura fiind notele muzicale, care face muzica să fie de fapt, muzică. Nu voi încerca să abordez acest subiect pe larg pentru că îmi e imposibil să fac asta în câteva rânduri și aș reuși astfel să abordez doar câteva aspecte ale acestui caz. Tot ce vreau să zic deocamdată e că oamenii nu mai încearcă destul. Nu ne mai dedicăm destul, nu e nevoie să fim activi pe de-a-ntregul, ne mulțumim cu mai puțin. Ne mulțumim cu puținul care ne aduce satisfacție pământeană, ca să o numim așa. Nu se mai promovează muzica complexă care creează trăiri, pentru că nu mai cunoaștem trăirile adevărate, ne mulțumim cu puținul și ne limităm pe noi la puțin, tocmai noi care suntem multul care are nevoie de îngrijirea noastră.
Sper ca postarea mea să aducă o dâră cât de mică de lumină în sufletul celor care o citesc, dacă nu o deșteptare. Am încercat să mă axez mai mult pe efectul credinței asupra ființei umane sau mai de grabă pe efectele necredinței asupra ființei umane care creează sau încearcă să se imerseze în creație fără o bază sănătoasă de credință. Acțiunea mea de a oferi puține repere istorice a fost voluntară, deoarece nu am găsit de cuviință că ar fi cazul să dăm exemple care ar putea fi greșit alese, deoarece ființa umană e atât de complexă și deși credem că știm artiștii trecutului sau prezentului, e foarte posibil să ne înșelăm, astfel sper că puteți primi ce am încercat să împărtășesc fără exemple foarte clare, pentru a le putea asimila intru sine, nu referitor la exemple.

Fragmente

“Te întorci în orașul dezgustului modernist, unde sluțenia caselor noi nu e poleită decât de calitatea geamurilor mari, de cristal. Câțiva metri pătrați din geamurile acestea, câteva sute de metri pătrați ar salva picturile exterioare ale bisericuțelor noastre. Dar n-am mai avut cristal și pentru ele. Si vă gândiți, oare, în noiembrie, când bate vantul, cu ploaia de miazănoapte, vă gândiți voi, așa cum stați îndărătul geamurilor voastre de cristal, la mesele voastre de bridge, vă gândiți că moare câte un sfânt pe pereții bisericuțelor din Bucovina? Dacă ar exista un Savonarola al artei, ar arunca cu pietre în geamurile voastre de cristal! În fiecare toamnă moare câte un sfânt. Nu, nu e simpla nepăsare și nepricepere. Privim mânăstirile și nu mai înțelegem că acolo e duh al istoriei, sete de putere. Privim și nu creștem, nu îndrăznim. Iar sfinții ne mor pe pereți și în suflete, pentru că nu îndrăznim.”
Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc